miercuri, 19 martie 2008

Fotoreportaj de Iulia TRIFU

Duminică dimineaţă la o oră la care oameni se duc la biserică, am hotarât să fug de nebunia oraşului. Mi-am ascuns aparatul printre cărţi şi, o dată ieşită pe uşa casei, paşii m-au dus spre locul cel mai liniştit: cimitirul oraşului. Poate sună sinistru, însă mi-am dat seama în ziua aia că demult nu am mai aprins o lumânare la mormântul bunicului meu. Ajunsă acolo, am hotarât să hoinăresc un pic, să intru în biserică si, poate, mai apoi să ajung şi la bunicu. Dupa puţin timp mi-am dat seama că acolo pur si simplu nu mai exista timp. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu se agita, puteai să te aşezi pe o bancă şi să rămâi acolo ore in şir fără să te întrebe nimeni nimic.



Nimeni nu m-a întrebat de ce fac fotografii, de ce nu îi las in pace să mediteze. Cred că pozele reconstituie destul de bine paşii mei. Apoi, ajunsă la bunicu, el mi-a "aprobat" vizita. Deşi bătea un vânt infernal de primavară... lumânarea s-a încăpăţânat să rămână aprinsă până când am plecat.


Cu ce gânduri am intrat in cimitir e greu de spus. Am vrut să fac poze... cred. Însă ştiu cu ce gânduri am ieşit: poţi să fotografiezi crucile lor, pietrele şi oamenii care au venit în vizită, dar sufletele lor te vor părăsi la ieşirea din cimitir, pentru că locul lor e acolo... nu în agitaţia fară de noimă a oraşului.

Un comentariu:

Anonim spunea...

puica da best:X